Recenzie la cartea Dragă viaţă, de Alice Munro
Câştigarea Premiului Nobel a adus în prim-planul atenţiei întregii lumi literatura strălucită, profundă şi subtilă, a lui Alice Munro. Dragă viaţă, considerată de însăşi autoare „cele mai apropiate lucruri pe care le am de spus despre viaţa mea”, este o colecţie de povestiri în care frumuseţea normalităţii este, o dată în plus, de renume mondial.
Munro trece în revistă viaţa în preajma unei mame frumoase, ambiţioase, dar neîmplinite şi a unui tată cu care a ţinut întotdeauna să aibă o legătură strânsă, deşi obişnuia s-o mai bată cu cureaua când era copil, „aceasta nefiind o pedeapsă neobişnuită în anii 1930-1940”. În povestirea „Train”, un aventurier, fost militar, îşi găseşte adăpost la o fermă, alături de o femeie. În „Dolly”, o vânzătoare din uşă în uşă de cosmetice se împrieteneşte cu o clientă doar pentru a se afla mai târziu că de fapt fusese o veche iubire a soţului actual al femeii. „In Sight of the Lake” vorbeşte despre o femeie care se teme tot timpul că-şi va pierde memoria. Pe parcurs, un străin întâlnit accidental într-o grădină îi va deveni intim…
Munro are un dar aparte de a semnala în povestiri de excepţie felul în care viaţa „ne strică planurile”. Nu are nevoie pentru asta de decoruri fastuoase, de puneri în scenă violente sau de aţâţarea adrenalinei. Doar face apel, ca nimeni alta, la memoria interioară a fiecăruia dintre cei care au avut pe parcursul vieţii lor momente de cotitură care, chiar dacă nu au devenit nuvele ori scenarii de film, nu au fost cu nimic mai puţin importante. Iată, spre exemplificare, un fragment din „Pride”: „Era în comportamentul ei o stranie ezitare, dar şi o iluminare, ca şi când ar fi aşteptat ca viaţa ei să înceapă”. Iar în finalul altei nuvele, „To Reach Japan”, Munro închide cercul: „Stătea pur şi simplu, asteptând orice altceva avea să-i mai rezerve viaţa”. Şi uite aşa cititorul ajunge să asculte trecerea timpului, liniştită şi tăcută, din propria viaţă.
„Poate că în poveştile mele oamenilor le este uşor să se implice, poate este vorba despre complexitatea prezentată în ele. Sper doar că sunt lecturi plăcute. Sper să-i emoţioneze pe oameni”. Efectul este cel pe care Munro însăşi îl evocă în cazul nuvelei „Doamna cu căţelul”: atmosfera poveştii „îţi intră în oase”.